GOANA după MIRACOLE
între disperare şi puturoşenie

 

 

În baza mea date, cu peste 950 de cazuri, în majoritatea lor de lyme, cronice, se regăsesc nenumărate emailuri adresate diverşilor pacienţi în care scriam că:

 

Se vindecă, cine merită.

Merită cine luptă.

Luptă cine a înţeles şi e dispus să plătească preţul.

 

Întotdeauna m-am explicat, atrăgînd atenţia că trăim într-un univers guvernat de legi – fizico-chimice, biologice, psihologice, sociale, moral-spirituale – şi că, din nefericire, „marea majoritate a pacienţilor caută un medic bun, care să le dea un medicament-minune, care să îi vindece rapid, fără ca ei să facă nici cel mai mic efort de a se acorda cu legile pe care Dumnezeu le-a aşezat în corpul omenesc şi în univers”. Este lesne de înţeles de aici care este „preţul” la care făceam referire în leitmotivul de mai sus: să te informezi – fiindcă nu poţi lupta cu boala dacă nu ai înţeles legătura cauzală dintre sănătate/boală şi stilul de viaţă („Luptă cine a înţeles”), apoi să te disciplinezi, respectînd programul terapeutic întocmit în acord cu legităţile unui stil de viaţă sănătos („şi e dispus să plătească preţul”).

 

Trebuie să recunosc că la aceste concluzii nu am ajuns decît plătind din greu preţul ignoranţei şi al naivităţii. Un preţ imens, căci ani de zile am aşteptat ca alţii să îmi poarte de grijă şi să îmi rezolve problemele de sănătate: medicii şi... vindecătorii de ocazie! Să nu mă înţelegeţi greşit: eu nu vorbesc aici despre naturişti sau babe comunale cu oareşce experienţă în utilizarea plantelor de leac, ci despre „vasele alese”, despre „profeţii şi vindecătorii Domnului”!

 

Sunt creştin. Am ajuns aici după ani de căutări şi lovituri de soartă. Drumul de la ateism la credinţă nu este simplu. Iar cînd, în cele din urmă, ajungi să te instalezi între semenii tăi care se străduiesc, mai mult sau mai puţin, regulat sau sporadic, dar se străduiesc să îşi trăiască viaţa cu DUMNEZEU, descoperi că problemele de mai înainte sunt înlocuite de altele, mult mai perverse. Pînă mai ieri înjurai, beai, minţeai, nu te dădeai din loc să furi, să înşeli, să minţi, să te bălăceşti în promiscuitate – ispite brute, grosolane, „de stînga”, cum li se zice prin literatura ascetică; acum, odată ce le-ai biruit, ispitele sunt de alt soi, mai rafinate, mai eterice, mai greu de depistat şi de învins: slava deşartă, falsa smerenie, ipocrizia abil justificată şi altele asemenea – ispitele „de dreapta”. Vreau să mă opresc aici însă asupra unor alte ispite, adeseori foarte bine justificate teologic, cel puţin la prima vedere: ignoranţa, superficialitatea, naivitatea şi putoroşenia.

 

De îndată ce ne saturăm universul intelectual cu teologie, aşa cum o întîlnim azi mai la tot pasul, cînd te loveşte un necaz, hop şi soluţia: „să mă rog Domnului; El poate să rezolve problema, El poate să mă scape”. Dacă se întîmplă să ieşi cu bine din încercare, atunci totul se încheie cu mulţumiri şi laude, şi cu o concluzie care întăreşte premisa de la care ai plecat: „deci, Domnul e bun, El m-a izbăvit, lăudat fie El în veci, amin!”.

 

Numai că Dumnezeu nu este un mecanism – „dacă faci cutare lucru (de pildă, să te rogi), El va reacţiona în cutare fel (adică îţi va răspunde şi te va scăpa negreşit)”, nu sălăşluieşte nici în lampa ta magică, de altfel cît se poate de teologică („Domnul e bun, nu se poate ca El să nu mă scape!”), nu se arată nici extrem de previzibil („nu există caz în Scriptură, bolnav sau om aflat în nenorocire, pe care Dumnezeu să nu îl fi ajutat, să nu îl fi scăpat!”) şi nici nu pare că vrea să suspende hopa-ţopa legile firii şi să facă minuni la comandă!

 

Şi aici apare dilema: ce se întîmplă? de ce nu răspunde?

 

* Poate că îţi vei zice: „nelegiurile mele pun un zid de despărţire între mine şi Dumnezeul meu”, poate că „păcatele mele îmi ascund faţa Lui şi-l împiedică să mă asculte”! (Isa.59:2). Adevărul este că nimănui nu i-a stricat niciodată să se oprească din drum, să se analizeze cu sinceritate maximă, să îşi îndrepte calea (să se pocăiască, cum se zice) şi abia apoi să spere la mila Domnului. Milă care de cele mai multe ori se manifestă în puterea de a-ţi înţelege bine viaţa, priorităţile şi de a avea curajul şi dîrzenia să treci la treabă, să faci ceea ce trebuie.

 

Cînd suferinţa este mare – mai ales că cea fizică stîrneşte o furtună teribilă în suflet, astfel că ea devine dublă – dilema se adînceşte:

* „Poate că Dumnezeu, deşi am făcut curăţenie în viaţa mea, deşi mi-am îndreptat căile strîmbe, deşi mi-am regretat sincer nedreptăţile şi am încercat să refac ce se mai putea, inclusiv legăturile cu semenii, poate că Dumnezeu poate, are puterea, dar nu vrea, nu mai vrea să mă ajute”. Deci Dumnezeu e rău.

* „Sau poate că Dumnezeu vrea să mă ajute, dar nu poate, săracul, îl împiedică anumite lucruri, în special mediul, societatea, vremurile în care trăim: oare nu aşa par să ne sugereze texte precum cel din cartea lui Daniel 10:12-13 (cînd căpetenia Persiei l-a ţinut în loc pe omul în haine de in, care venea cu răspunsul Domnului) sau cel din evanghelia lui Luca 18:7 („Dumnezeu... zăboveşte faţă de aleşii lui”)”? Deci Dumnezeu e neputincios. Cel puţin la ora asta, în circumstanţele astea.

* „Poate că Dumnezeu nici nu există şi abia cum îmi dau eu seama că m-am amăgit atîta vreme, că mi-am programat mintea cu nişte idei pe cît de frumoase – despre un Dumnezeu bun, milos, puternic, iubitor etc. – pe atît de fanteziste, de neadevărate”.

 

Dar biciul suferinţei este necruţător.

Indiferent cum ne răspundem la dilema de mai sus, tot trebuie să găsim o soluţie.

Şi cum, deja bolnavi fiind, ne descoperim atît de neputincioşi, nu ne vine greu să credem că „avem nevoie de nişte oameni mai tari decît noi”, de nişte „vase alese”, de nişte „oameni ai lui Dumnezeu înzestraţi de El cu puteri speciale”, care „pot vedea” şi, mai ales, care „ne pot vindeca”!

 

Ei bine, aici începe periplul.

Al meu, al tău, al multora. Al prea multora.

 

Acesta este „preţul greu al ignoranţei şi al naivităţii”, „un preţ imens, căci ani de zile am aşteptat ca alţii să îmi poarte de grijă şi să îmi rezolve problemele de sănătate: medicii şi... [mai ales] vindecătorii de ocazie!

 

Despre astfel de evenimente, despre apelarea la aceşti sfinţi escroci duhovniceşti de profesie vreau să scriu în cele ce urmează. Nu de alta, dar poate mai scutesc pe careva de orbecăială, timp pierdut şi... moarte! Da, n-am exagerat: moarte!

 

Joldiş (Biserica „Harul”, Zalău)

Nelu Demeter 1 (mişcarea „Străjerii”, Oradea)

Nelu Demeter 2 (mişcarea „Străjerii”, Oradea)

Buni Cocar (SUA)